Două poveşti care merită epilate

   La un moment dat din prestigioasa noastră istorie omenească, omul a privit şi privirea i s-a încâlcit, în mod irecuperabil, în părul de pe corp. Cum privirea s-a simţit aşa de jignită, nu  a avut de ales şi a demarat o operaţiune (pe care avea să o regrete mai târziu), denumită EPILAREA. Dacă la început a fost doar o chestiune de preferinţă personală,  a evoluat în scurt timp la nivelul de  constrângere socială. Ajungem astfel într-un prezent în care epilarea este o necesitate estetică şi socială, pe care o urâm cu toţii deoarece e însoţită de efort, durere, eventuala umilinţă publică. În plus, are un mare duşman: Doamna Lene.

    Îmi amintesc prima dată când am constatat necesitatea epilării. Din fericire, nu eram eu cea care avea nevoie de epilare, din nefericire eu am fost cea care a îndurat efectele lipsei ei. Eram doar o fetiţă, afară era soare, vară, apă caldă numai bună de scăldat, o zi foarte promiţătoare. Aşadar, împreună cu familia mea şi un grup de prieteni am mers voioşi la scăldat (ca în "Amintiri din coplilărie", doar sunt un adevărat Ion Creangă). Soarele străluceşte, păsările ciripeşte, până ai zice peşte (sunt şi puţin Eminescu) toată lumea era la costum de baie.