Era joi. Dintre toate zilele lucrătoare care au fost lăsate pe pământ joia e cea mai nașpa zi. E mai rea decât luni pentru că deja e destul de departe de weekend, și nu e nici destul de aproape de weekend pentru că mai e o nenorocită de vineri în care tot la 7 trebuie să te trezești. Fix într-o joi urechile mele s-au hotărât că nu au chef să asculte alarma și s-au înfundat cu un soi de vis măgulitor și stupid de realistic. Ochii mei însă au fost mai receptivi când o rază de soare i-a plesnit violent și autoritar. Nu era bine... mă uit la ceas, 8:30. Pe bune!? Dintre toate persoanele de pe pământ tocmai eu am fost aleasă să primesc țeapă de la dimineață. Cu viteza stresului turbat m-am spălat pe față și pe dinți, am aruncat pe mine o fustă și o cămașă. Încă mă mir că am nimerit pantofii buni și am ieșit afară cu un ochi deschis și cu altul încă traumatizat de la palma pe care tocmai o primise de la soare.
La birou aveam să începem ziua cu o sesiune de brainstorming. Era logic, ne trezim bine, mintea este proaspătă și odihnită, ideile ar trebui să curgă cascadă. Problema era că mintea mea era departe de a fi odihnită și faptul că nu am mai apucat să merg la cafenea să îmi iau o cafea care să aibă gust nu mă ajuta deloc. Bineînțeles că aveam un aparat de cafea la birou, problema era că acea cafea era atât de rea încât niciun coleg nu se atingea de el. Cred că singura interacțiune cu oamenii o avea atunci când femeia de servici îl mai ștergea de praf. Azi însă eram fără scăpare.
Am căutat două fise și i-am dat drumul. Colegii se uitau ciudat la mine, și am avut și ghinionul să întâlnesc privirea insipidă a colegei mele. Știți voi, tipa aia super organizată de care fug toate problemele și al cărei unic scop în viață este să te judece. Un miros puternic, amar și afumat mi-a atras brusc atenția. Otrava era gata. Îmi iau paharul de plastic - care era plin cu ceva ce semăna cu un noroi diluat - un pix și un carnețel și mă îndrept mai mult plutind spre sala de ședințe.
