Memoriile unei perechi de blugi

     Dacă ar trebui să alegi un singur tip de material textil în care să trăiești toată viața, care ar fi acela? Probabil te-ai gândit la ceva accesibil, durabil, foarte versatil, potrivit pentru orice temperatură și condiții, și care să arate foarte bine pe tine. Eu m-aș gândi și la ceva care să mă reprezinte: ceva nici prea prețios, dar nici neglijent, ceva confortabil și cald, ceva maleabil dar rezistent atunci când este nevoie, un material care să nu fie prea sensibil și să arate bine chiar și atunci când este în realitate deteriorat. V-ați prins despre ce e vorba? Despre denim bineînțeles.

Sursa: https://goo.gl/338NYt

    În afară de pijamale, nu cred că am mai purtat altceva decât jeans de când eram în clasa a patra și încă era la modă să iți cumperi trening la început de an școlar. Sincer nu prea aș purta altceva în public în afară de jeans. Dacă mă îmbrac în trening sau în colanți mă simt ca și cum aș fi în pijamale, iar pantalonii de stofă sunt prea pretențioși pentru mine. Modus in rebus a zis latinul și eu cred că asta e definiția blugilor. Așa că eu aleg mereu pantaloni din denim.

     Am o pereche de blugi deosebită care nu prea apucă să se odihnească în dulap. E diferită de celelalte pentru că de ea abuzez cel mai mult, în ea mă simt cel mai bine, și e mereu la îndemână când sunt pe fugă. Nu au nu știu ce design ieșit din comun. Par o simplă pereche de jeans. În realitate sunt niște povestitori desăvârșiți, mai ceva ca Ion Creangă, și sunt destul de sigură că ar putea scrie un roman. De fapt, dacă îi privești cu atenție poți citi câteva povești tatuate cu mare „grijă” în țesătura lor. Eu nu le știu pe toate, dar pe cele pe care le-am descoperit o să le împărtășesc cu tine.

   Așa arată perechea mea de jeans:

   Nu mai știu câți ani are, dar nu aș putea să uit ziua în care drumurile noastre s-au intersectat. Eu căutam în disperare o pereche de blugi skinny și nici cum nu nimeream perechea care să nu îmi fie mare. Când i-am probat a fost dragoste la prima vedere și țin minte că am defilat o bucată bună de timp cu ei acasă în fața oglinzii. Anii au trecut, iar urmele aventurilor noastre împreuna au început de mult să apară.

   Uite așa arată în partea de jos de la picior. Corzile de la o chitară tristă și ațele astea sfâșiate spun o poveste la fel de tragică parcă. La fel și călcâiele mele. Într-o iarnă nefericită s-a întâmplat să mă încalț cu o pereche de cizme/instrumente de tortură care m-au jenat o vreme bună până să se învețe cu picioarele mele. Așa au rezultat aceste ațe, o mărturie veșnică a unei perechi de jeans care a cunoscut suferința în cele mai pure forme.

   Julitura asta vine în spatele genunchiului. Eram în stația de autobuz proaspăt renovată, realizată în stil rustic că așa e moda pe la Maramureș. M-am așezat o secundă ca tot omul, doar nu mai puteam să stau un minut în picioare până venea microbuzul, nuuu. Nu apuc să îmi odihnesc bine picioarele că și văd microbuzul. Dau să mă ridic în picioare când o forță mă trage cu hotărâre înapoi. Dorel a lăsat un cap de cui nebătut în bancă și s-a întâmplat să se agațe fix de pantalonii mei. I-am descâlcit încet și cu grijă. Bine că șoferul de pe microbuz a fost drăguț și m-a așteptat.

    Pe lângă buzunarele din spate au cicatricea asta. Asta e dovada vie a faptului că guma de mestecat ar trebui să fie interzisă copiilor sub 5 ani. Am și eu doi verișori mai mici decât mine. Suflete drăguțe și simpatice, dar cu manifestări diabolice și inocente pe alocuri. Universul a aranjat ca unul din ei să renunțe la o gumă pe care o rodea de vreo două ore și să o plaseze strategic fix pe pat. Nu sub pat, pe pat. Acolo m-am așezat și eu și guma s-a îndrăgostit iremediabil de blugii mei. A fost atât de greu să îi despart încât a trebuit să recurg la forță. I-am bruscat rău de tot. Din fericire nu s-au rupt ci au rămas doar cu o cicatrice ce le va aminti mereu de marea iubire ce au trăit-o.

    Ăsta e țumburușul de la buzunarul din față. În mod normal nu arăta așa de distrus și fâșiile alea de mușama erau lipite între ele. S-au sacrificat eroic când mi-am dat bacul la istorie. Eram așa stresată încât le-am năucit, dar s-a meritat. Am luat notă mare.

    În mod normal inelele astea pentru curea arată cam așa. Cele din față și-au păstrat aspectul inițial aproape în întregime.

 Cele de pe lateral însă arată așa. Motivul este lesne de înțeles. Vara asta s-a întâmplat minunea și am pus și eu cinci kile pe mine. Când ai 45 de kile și treci brusc la 50 se simte nene. A fost singura perioadă în care a trebuit să depun efort fizic ca să mă îmbrac cu acești jeanși, ceea ce explică de ce inelele laterale arată în asemenea hal.

   Poți afla multe despre o persoană după hainele pe care le poartă. Blugii mei nu fac excepție. Uite doar câte povești ți-au spus despre mine. Ai putut observa că i-am purtat cam peste tot: acasă, afară, la școală, am fost cu ei și în drumeție. Nu vă mai povestesc că mă lungesc cu vorba.  Și pentru că îmi sunt atât de dragi m-am hotărât să le cumpăr niște prieteni. Am găsit perechea asta de jeanși Levi`s. Sunt foaie goală, tabula rasa, și parcă mi-ar plăcea să scrie și ei niște povești, să îmi măresc „biblioteca”.

Sursa: Answear.ro

   Cred că mi-am motivat destul de clar alegerea de la începutul articolului. A, și ar mai fi ceva. Îmi place denimul pentru că nu este un material al oamenilor, ci este o țesătură a unui ideal. Indiferent de clasa socială din care ar face parte, nimeni nu poate spune că nu ar purta blugi sau că nu sunt de nasul lor. Blugii nu spun despre tine nici că nu ai cu ce să iți plătești facturile luna asta, nici că ai seiful plin acasă. Ei spun doar că ești om și asta mi se pare o performanță. Și chiar dacă uneori mai port și eu o rochie, o fustă, o ținută mai formală, inima mea tot în blugi se îmbracă.

                        Articol îmbrăcat în blugi pentru SuperBlog 2016 - Proba 14